Nicolae Stanciu
Nicolae Stanciu

Lumina din lacrimile lui Nicolae Stanciu

Reacţia lui Nicolae Stanciu de la finalul meciului România - Albania poate fi punctul de pornire într-un lung şi anevoios proces de reconstrucţie.
Articol scris de Florin Codreanu
21 iunie 2016

E posibil ca Nicolae Stanciu să fie un mare talent. La fel de posibil e ca acest băiat de 23 de ani să nu fi reuşit un turneu final entuziasmant aşa cum îl recomandă numărul de pe spate. Ceva însă certifică faptul că puştiul născut la Cricău poate reprezenta o soluţie de viitor pentru echipa reprezentativă. Nu, nu e vorba despre driblingurile sale, nu e vorba despre verticalizarile pe care le reuşeşte uneori, nici măcar despre golurile pe care le-a marcat în primele jocuri la echipa naţională. E vorba despre ceva care depăşeşte vechea prejudecată a talentului arhisuficient al românilor.

Partida cu Albania s-a terminat de câteva zeci de minute. Albanezii din tribune care ornaseră stadionul din Lyon în roşu încă sărbătoresc. „Tricolorii” şi-au luat rapid „la revedere” de la miile de fani resemnaţi şi s-au făcut nevăzuţi înspre vestiare. Chiricheş, căpitanul echipei reprezentative nu vorbeşte. Torje încă se ceartă cu Adi Popa, Săpunaru pare lucid în faţa camerelor de luat vederi, Andone pare că suferă în tăcere, iar selecţionerul îşi cere concediul meritat. Spre microfonul Pro TV vine Nicuşor. Pardon, Nicolae, aşa cum s-a recomandat presei în încercarea de a scăpa de diminutivul care-i sublinia imaturitatea fotbalistică. Are capul ridicat, dar privirea în pământ. Probabil pentru că se simte ruşinat de obligativitatea de a explica ce s-a întâmplat, în faţa a milioane de români dezamăgiţi. Şi el e dezamăgit. Crunt!

„Ne doream să câştigăm, bineînţeles, dar am fost slabi. Nu meritam să ne calificăm!”. Cel care scrie acum aceste rânduri era la fel de afectat ca orice român care iubeşte mai mult sau mai puţin fenomenul. Ţigara îşi dăduse deja ultima suflare, iar sticla de bere era doar de decor. Discursul rece al puştiului cu numărul 10 m-a făcut să ridic privirea la rându-mi. Dacă primele cuvinte mi-au atras atenţia, imaginea oferită de Pro TV m-a ridicat în picioare. Nicolae Stanciu vorbea bine deşi era extrem de afectat. Că vorbea bine, puteam înţelege, dar în acea seară tristă de duminică nu puteam pricepe de ce acest copil are lacrimi în ochi. „Mi-am dorit mult să ne calificăm, dar am dezamăgit. Ne-am dezamăgit suporterii, ne-am dezamăgit şi pe noi. Este cel mai trist moment din cariera mea, nu mă pot gândi la ceea ce urmează de-aici încolo”, spune Nicolae cu lacrimi în ochi. Greu de înţeles aceste cuvinte într-o seară în care România demonstrase că îi lipsea exact această demonstraţie de caracter. Reflexia leneşă asupra porpriului talent a fost mereu un dar latin, dar ultimii ani au adunat prea multe nopţi negre pentru orice iubitor de fotbal din România. Într-un fotbal corupt, dominat de arestări, dosare penale şi lipsă acută de fonduri, Nicolae Stanciu mi-a oferit cel mai frumos-dureros moment de la turneul final. Fotbalistul de 23 de ani desemnat să poarte tricoul legendarului număr 10 Gheorghe Hagi este unul dintre marile talente ale fotbalului nostru. N-a arătat asta la Campionatul European decât pe alocuri, dar dezamăgirea şi lacrimile sale din final justifică măcar două teorii. Prima, că îl pot personal ierta pe acest băiat pentru că simt că îi pasă, pentru că simt că îl doare. A doua…că echipa naţională are nevoie de lacrimi şi sudoare pentru a-şi reveni după acest impact dureros cu realitatea fotbalistică.

Fără a-şi expune conform obiceiului talentul în faţa gagicilor, a galeriei şi a adversarilor de rangul patru din Liga 1, fără a vorbi inutil despre selecţioneri slabi, coechipieri egoişti sau fotbal corupt, Nicolae Stanciu a fost sincer si corect. Nicolae Stanciu poate fi un prim punct de plecare pentru viitorul echipei reprezentative. Probabil că Nicolae nu va fi niciodată un al doilea Hagi, probabil nu ştim nici măcar dacă Stanciu poate fi un Sânmărtean ferit de accidentări. Dar ştim că de astfel de jucători cu pasiune, devotament şi aplecare spre suferinţă avem nevoie de aici încolo. Ei sunt jucătorii care ne pot scoate din mocirla în care am intrat, el este singura luminiţă pe care am văzut-o într-o noapte târzie de iunie în care România ne-a mai dezamăgit o dată.



Comentarii